Trimite unui prieten
Print Page
Andrea Goga despre Red Bull Romaniacs part III
Cu drag vă spun "bine v-am regăsit", și vă invit să savurați ultima parte despre relatarea Red Bull Romaniacs.
Ziua 4.
Am luat startul de la Orăștie la ora 6 dimineața și aveam de parcurs 140 de km până la marele finish al celui mai extrem concurs de hard enduro din lume.
Fețe mai expresive decât în acea dimineață, nu cred că am văzut în viața mea.Priviri fixe, guri incleștate, frunți încruntate...oboseala se citea pe chipul fiecăruia dintre noi.
Ziua aceasta mi s-a părut cea mai lunga zi. Poate pentru că din momentul startului am știut că "this is it", e ultima zi, mai e puțin și gata, sau poate pentru că oboseala începea să se facă din ce în ce mai simțită. Nu știu, dar ca un paradox, am mers cu un mixt de sentimente greu de redat in cuvinte. Ba mă bucuram, știind că suntem foarte aproape să ne atingem targetul stabilit, ba aveam un feeling de părere de rau. M-am pregătit atâtea luni, am redus totul la antrenamente pentru RBR, și acum, iată-mă la câțiva km înainte de finish...a trecut prea repede...Un tumultul de acțiuni, de întâmplări succesive, momente marcante, și atmosfera în general, m-au facut să trăiesc fiecare clipă la maxim în toate cele 5 zile. Nu știu fizic cât aș mai fi dus, dar sunt convinsă că psihic aș mai fi rezistat mult și bine.
Concetrate la maxim, kilometri se scurgeau în urma roților noastre fără măcar să fi realizat că treceam obstacole aproape nemaîntâlnite. Urcări ce păreau să ducă până în cer, coborâri lungi de kilometri întregi, bușteni căzuți...le treceam pentru că știam: undeva dincolo de ele este finish-ul.
După aproximativ 8 ore de mers am ajuns în Sibiu. Am uitat de oboseală, de dureri, adrenalina îmi intrase în sânge și când am ajuns în centru, la Podul Minciunilor unde era finish-ul festiv simțeam cum aproape explodează ceva în mine. Că era sufletul, sau inima, nu pot să vă zic, dar cert este că era de la fericire. Bucuria ce am simțit-o în momentul în care am trecut pe sub poarta Red Bull nu pot să v-o descriu în cuvinte. Zeci de fotografi adunați, sute de spectatori, tzac-tzac-tzac, se auzeau aparatele foto,"Cum sunteți, obosite?" "A fost greu?" "Zi-ne 2 cuvinte despre concurs"...și fel si fel de întrebări de la oameni pe care nu i-am văzut în viața mea, dar care mă strigau Andrea. Aș fi vrut să zic multe, dar îmi auzeam doar vocea care zicea "Sunt foarte fericită!"
Și da, recunosc, acea fericire îmi umple sufletul ori de câte ori mă uit la medalia ce am primit-o la festivitatea de premiere și pe care scrie: RED BULL ROMANIACS FINISHER 2011 ,Hobby Team.
Dintr-un total de 175 de rideri care au luat startul, 54 au abandonat. Echipa noastră s-a clasat pe locul 12 din 26 de echipe înscrise la clasa Hobby, dar dintre care la final au ramas doar 16, deoarece restul au abandonat pe parcursul cursei.
Impresii:
RBR este concursul care îți demonstrează de nenumărate ori că poți mult mai mult decât ți-ai fi închipuit vreodată. Nimic nu te miră, nimic nu te sperie, totul e normal; e Romaniacs, “știam că va fi greu”, te gândesti, și mergi înainte. Nu te plângi, nu ai voie să obosești, nu ai voie să te lovești. Îți întreci limitele de n+ ori, te transformi, devii robot; un consumator de râuri, urcări, coborâri...
Eu mă închipuiam ca la un restaurant; -Poftiți o urcare grea, serviți? Bineinteles că da. -Dar o coborâre în cap, vă tentează? Păi...dacă tot e în meniu, aș încerca-o. -Eventual o delicatesă, un râu la deal? Ooo daa...râu la deal, yammi.
Și uite așa ajungeam la finish în fiecare zi sătule de tot felul de porțiuni dificile care mai de care. Simt că am învățat foarte mult în decursul acestui concurs, și rezistența mea fizică a căpătat noi limite.
Momente funny:
În a doua zi, la un moment dat, un ditamai noroiul. Soso alege trasa proastă, și rămâne cu motorul blocat. No nu-i bai, stai că vin și trag de roata față. Mă bag în noroi până la genunchi să apuc roata motorului, Soso ambalează, eu trag și motocicleta iese fără probleme. Dar...ce animal și-o fi făcut nevoile în noroiul acela nici acum nu pot să îmi dau seama, dar mirosea într-un fel de îți strâmba nasul. Sorina plină de noroi pe spate, pe păr, pe cască, pe motor, eu pe mâini până la coate și pe picioare până la genunchi. Cu toate că nu suferim de "vaaai...m-am murdărit", ne uitam una la alta și ziceam..."mi se face rău". " și mie", răspundea cealaltă. Miroseam ca 2 sconcsi, arătam de parcă veneam de la Techirghiol, ni se făcea din ce în ce mai rău, erau 35 de grade și mai aveam vreo 90 de km până la Finish. Efectiv ne-am târât mai departe, și din cauza mirosului ce îl emanam, ni se făcea din ce în ce mai rău. Norocul nostru că după vreo jumat' de ora de mers am dat de un pârâu, unde bineînțeles că ne-am bălăcit și am spălat de pe noi împuțiciunea aceea de noroi. Acum imi vine să râd, dar atunci, cand trăiam evenimentul, nu prea aveam chef de râs. :-)
Pe un râu, la un moment dat dăm de un rider căruia i se stricase motorul. Ne-am oprit să îl întrebăm dacă e ok, el zice da. Dăm să plecăm când începe să strige după noi. "This way, this way, it's easier". Ne uităm noi la trasa pe care ne-o indica, și într-adevar părea mai ușor. "Hai pe aici", zice Soso, și ne băgăm printre boscheți. Mare greșeală, am muncit jumat' de ora să trecem motoarele pe rând. Dupa ce aproape ieșim de acolo și ne punem înapoi pe râu, un buștean în diagonală, un pic suspendat pe o parte, jap, fuge roata spate și se tăvălește Soso a mea. Eu eram în spate, nu am avut timp de reacție, când am văzut bușteanul gazzz...și căzătura la indigo cu cea a Sorinei. Motocicleta ei dedesubt, a mea peste ea, amândouă "parcate" identic. Am râs de ne-am prăpădit...
Ce implică acest concurs:
În primul rând trebuie să fi foarte conștient de ritmul și durata acestui "dans". Este lung și alert. Necesită rezistență fizică foarte bună, antrenament pe motor, multi km parcurși fără oprire, psihic foarte bun pentru a nu claca, dozarea energiei, un coechipier cu care te întelegi bine și în afara motociclitului, un motor foarte bine pregătit și nu în ultimul rând, echipa de asistență tehnică.
M-am antrenat și tehnic destul de mult, am mers pe motor efectiv în fiecare week-end la câte un concurs, deorece știu că este cel mai bun antrenament, plus ori de câte ori am avut ocazia și în cursul săptămânii. De multe ori simțeam că nu mai pot, reduceam ritmul dar nu mă opream.
De asemenea, psihicul este un factor foarte important.
Eu mi-am băgat urmatoarele idei în cap:
-nu este greu, este crunt de greu. Urcarea pe care iți fierbe casca la un enduro "normal", aici este portiune de odihnă;
-nu este lung, pare de nesfârșit, când la alt concurs ajungi sleit de puteri la finish, aici ești la jumătatea traseului.;
-orice obstacol, coborâre, urcare, râu ce pare imposibil, este absolut normal, asta înseamnă Romaniacs.
În felul acesta nu m-a demoralizat nimic pe parcursul concursului, știam doar că trebuie să merg înainte, deoarece undeva înainte este linia de finish pe care VREAU să o trec.
Trebuie să mai amintesc un lucru foarte important care a contat enorm pentru noi; susținerea morală de care am avut parte. Nu vreau să cad în clișee, dar sincer, când știi că lumea te susține, crede în tine, simți că ești oarecum dator cu un rezultat bun . Nu am mers pentru a demonstra nimic nimănui, decât poate nouă înșine, că dacă vrem putem, dar am fost fericite că nu i-am dezamăgit pe cei care au crezut în noi, echipa Power Puff Girls.
Cam aceasta ar fi povestea Red Bull Romaniacs dragii mei prieteni virtuali. Am trăit cea mai grea, dar în același timp cea mai frumoasa experiență din cariera mea, și sunt bucuroasă că am putut împărtăși cu voi această experiență.
Până data viitoare vă las cu bine, toate cele bune vă doresc,
Andrea
